joi, 11 august 2016

Când gratitudinea devine un mod de viață

Există un mit pe care puțini par să îl pună la îndoială și anume acela că trebuie să mori ca să ajungi în rai. Și nici măcar asta nu garantează că ajungem acolo....
Și mai există o altă părere care spune că raiul e aici, pe pământ.

Am auzit cu ceva timp în urmă o poveste după cum urmează:

Era odată un maistru zen care a fost jefuit într-o noapte. A doua zi, a povestit asta unui prieten.
- Cred că a fost îngrozitor! a spus prietenul.
- Nu, sunt foarte recunoscător pentru tot ce s-a întâmplat, a răspuns maestrul zen.
- Recunoscător? Cum așa? întrebă celălalt, nevenindu-și să-și creadă urechilor.
- Păi, în primul rând, este prima oară când mi se întâmplă să fiu jefuit și sunt recunoscător că am ajuns la o vârstă așa de înaintă și am fost ferit până acum. În al doilea rând, a fost o experiență interesantă și sunt recunoscător că am trăit-o. În al treilea rând, hoțul mi-a luat doar banii, nu și viața, așa că sunt recunoscător și pentru asta.
Dar, mai presus de toate, sunt recunoscător că eu am fost cel jefuit, nu hoțul, nu cel care a furat.

M-a impresionat mult povestea atunci când am auzit-o prima dată. Însă recunosc că nu am înțeles-o în totalitate până de curând, când am trecut printr-o încercare în care încrederea și buna mea credință au fost puse la grea încercare. Într-un fel, pot spune că a fost ca și cum aș fi fost jefuită.

Însă, dacă am învățat vreun lucru din Communicarea Nonviolentă, este acelacă orice act de violență este un strigăt de ajutor. Am petrecut o grămadă de timp cu mine însămi, retrăind filmele evenimentelor din ultimele luni, ascultându-mi judecățile interioare, întrebându-mă care sunt nevoile mele, oferindu-mi mie însăm empatie. Și am petrecut cel puțin la fel de mult timp gândidu-mă la partenerii mei de conflict, încercând din greu să mă pun în locul lor, căutând să ghicesc care sunt nevoile lor.

Ok, sunt a girafă începătoare - nu, reformulez sunt o practicantă începătoare a Comunicării Nonviolente, iar dintre cele două girafe din dotare, cea externă are cel mai puțin antrenament. Așa că deși mi-am folosit cât am putut de bine urechile-de-girafă-exterioară, suficient ca să aud un strigăt de ajutor și să intuiesc ce nevoi ar putea fi acolo, nu sunt deloc sigură dacă am ghicit bine. De fapt, Marshall Rosenberg chiar spune că minunata tehnologie a urechilor de girafă e în așa fel concepută încât ne ajută să auzim strigătul de ajutor deghizat al celorlalți, ne ajută să ghicim care sunt nevoile lor, însă nu putem fi niciodată siguri că am ghicit bine.

La un moment dat chiar am crezut că am găsit niște nevoi. Pentru că nu am cum verifica dacă presupunerile mele sunt corecte, m-am aflat în fața unei alegeri:
- să cred că am ghicit bine, să văd umanitatea din partenerii mei de conflict și să ofer empatie și compasiune;
- să arunc totul la gunoi, să caut ”dreptate” și să fiu mânioasă și nefericită.
După atâta NVC interior, n-a fost deloc greu să aleg. Mă interesează să fiu ferictă, nu să am dreptate

Wayne Dyer spunea că ”Raiul pe pământ e o alegere pe care trebuie să o facem, nu un loc unde să mergem.” De acord cu el. Mai ales acum, când mă aflu deja în Lisabona! 
E aproape raiul la pătrat: o alegere pe care am făcut-o înmulțită cu frumusețea fascinantă a locului în care mă aflu! Și dacă mai adaug și oamenii minunați pe care i-am cunoscut în ultimul timp, nu-mi rămâne decât să spun din tot sufletul: 
mul-țu-mesc!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Designed By Blogger Templates