luni, 27 octombrie 2014

Cum ştim că s-a sfârşit noaptea?



Un rabin i-a întrebat pe elevii săi:
- Cum ştim că s-a sfârşit noaptea şi se ivesc zorile?
- Tot aşa cum putem deosebi o oaie de un câine, a răspuns un elev.
- Nu acesta este răspunsul, a spus rabinul.
- Tot aşa, a spus alt elev, cum putem deosebi un smochin de un măslin.
- Nu, a zis iar rabinul. Nu acesta este răspunsul.
- Atunci cum?
- Când ne uităm la un chip necunoscut, un străin, şi vedem că este fratele nostru, atunci se ivesc zorile.
Sursa: „Cercul mincinoşilor”, autor carte: Carriere Jean-Claude


marți, 21 octombrie 2014

Ishmael - Daniel Quinn

— Una dintre elevele mele despre care am menţionat ieri a dorit să-mi explice ce anume căuta, şi mi-a spus: "De ce nu e nimeni tulburat? Aud oamenii de la spălătoria automată de rufe vorbind despre sfârşitul lumii, şi sunt la fel de calmi ca şi cum ar compara detergenţi. Oamenii vorbesc despre distrugerea stratului de ozon şi despre moartea tuturor formelor de viaţă. Ei vorbesc despre devastarea pădurii tropicale, despre poluarea mortală ce va rămâne aici timp de mii şi milioane de ani, despre extincţia a zeci de specii zilnic, despre însăşi sfârşitul speciaţiei. Şi totuşi par perfect calmi." Atunci eu

i-am zis: "Asta vrei să ştii, de ce oamenii sunt calmi când aud despre distrugerea lumii?" S-a gândit o vreme şi mi-a spus: "Nu, ştiu de ce sunt calmi. Sunt calmi pentru că ei cred ce li s-a spus." Eu am zis: "Da?" Ce anume li s-a spus oamenilor şi îi impiedică să fie tulburaţi, îi face să fie relativ calmi chiar când privesc răul catastrofic pe care îl pricinuiesc acestei planete?
— Nu ştiu.
— Li s-a oferit o poveste explicativă. Li s-a dat o explicaţie a felului în care lucrurile au ajuns să fie astfel, iar asta le linişteşte panica. Această explicaţie acoperă totul, incusiv deteriorarea stratului de ozon, poluarea oceanelor, distrugerea pădurii tropicale, şi chiar extincţia umanităţii, şi pe ei îi mulţumeşte. Sau poate ar fi mai corect spus că îi linişteşte. Împing cu umărul la roată în fiecare zi, se droghează cu stupefiante sau cu televiziune în fiecare noapte, şi încearcă să nu se gândească prea pătrunzător la lumea pe care o lasă copiilor lor.
— Corect.
— La fel ca şi celorlalţi, şi ţie şi s-a dat aceeaşi explicaţie despre cum au ajuns lucrurile să fie astfel, dar se pare că aceasta nu te-a mulţumit. Ai auzit-o din copilărie, dar n-ai reuşit niciodată s-o înghiţi cu totul. Ai senzaţia că ceva a fost omis, dat cu lustru pe deasupra. Ai senzaţia că ai fost minţit în legătură cu ceva, şi ai vrea, dacă ai putea, să afli care e minciuna şi exact asta-i ceea ce cauţi tu aici în această cameră.
Dacă aţi citit deja Ishmael, poate aţi aşezat-o deja printre cărţile de căpătâi, aşa cum am făcut şi eu. Nu numai că o consider o carte de căpătâi, un reper pe drumul schimbării interioare, dar o văd ca pe o carte de kilometrul 0.
De fapt, dacă aţi avut vreodată senzaţia sâcâitoare că, deşi nu puteţi pune punctul pe i, e ceva în neregulă cu lumea în care trăim – mă refer la lumea în sine, nu la evenimente separate care umplu o mulţime de oameni de revoltă şi furie, determinându-i să iasă în stradă, dacă v-a trezit vreodată gândindu-vă că nepăsarea cu care omenirea distruge natura e un semn de nebunie, că societatea noastră e nebună, dacă aţi avut vreodată dorinţa aproape de nestăpânit să-i scuturaţi pe cei din jur ca să se trezească – atunci aveţi nevoie de Ishmael. Pentru că Ishmael are darul să risipească ceaţa, şi să ridice vălul iluziei sociale.
Rar am trăit o carte cu atâta entuziasm. Am trăit-o cu adevărat, ca şi cum Ishmael mi-ar fi pus mie întrebările, am căutat răspunsurile în mine, am primit răspunsurile autorului căutând din nou validarea în mine, în reacţiile şi aha-urile mele. E genul de carte care te face să-ţi repeţi iar şi iar „ştiam eu!”

Mesajul central al cărţii este tot un mesaj „ştiam eu”:

Omul nu are nimic fundamental greşit în el. Dacă lumea e aşa cum e, dacă civilizaţia noastră a intrat în conflict cu Natura, aceasta nu este din cauză că natura umană ar fi distructivă şi că oamenii ar fi fundamental răi, ci din cauza poveştii pe care ni se dă să o trăim, scenariului pe care cultura noastră ne pregăteşte să îl punem în scenă. Dacă schimbăm povestea, schimbăm şi deznodământul. Dacă schimbăm povestea, schimbăm societatea. Schimbăm lumea.
Cartea, în sine, e o călătorie educaţională. Una fără întoarcere:
Ishmael a făcut o pauză pentru a se gândi puţin.

— Toate acestea sunt doar o prefaţă pentru munca noastră de aici. Am vrut să o auzi deoarece vreau să ai măcar o idee vagă în ce te bagi aici. Odată ce vei învăţa cum să desluşeşti vocea Culturii

Mame bâzâind în fundal, spunându-şi povestea iar şi iar oamenilor culturii tale, nu vei mai putea niciodată să încetezi a mai fi conştient de ea. Oriunde vei merge, pentru tot restul vieţii tale, vei fi tentat să le spui celor din jur: "Cum puteţi asculta chestia asta şi să nu o recunoaşteţi drept ceea ce e în realitate?" Iar dacă vei face asta, oamenii se vor uita la tine ciudat şi se vor întreba despre ce dracu' vorbeşti. Cu alte cuvinte, dacă vei face această călătorie educaţională alături de mine, te vei găsi înstrăinat de cei din jurul tău, de prieteni, familie, foşti asociaţi şi aşa mai departe.

— Asta pot suporta, doar atât i-am spus.
Mulţi spun despre Ishmael că le-a schimbat viaţa. Nu ştiu dacă în cazul meu pot să spun că mi-a schimbat-o. Când am citit Ishmael, sentimentul că sunt înstrăinată de cei din jurul meu era deja atât de puternic încât uneori mă întrebam dacă nu sunt singura din specia mea. Bineînţeles, cunoşteam oameni care erau sincer preocupaţi de sănătatea planetei. Oameni cărora le păsa cu adevărat. Dar cu toţii păreau că nu sunt conştienţi de gravitatea situaţiei şi, în plus, dădeau vina pe natura umană:
„N-ai ce face, oamenii sunt lacomi, iresponsabili, egoişti... e nevoie de legi mai stricte, dacă vrem să realizăm ceva...” Cu alte cuvinte, ca să apărăm Natura de noi înşine avem nevoie de cineva sau ceva din exteriorul nostru care să ne împiedice să o distrugem.

Pentru mine, pur şi simplu nu avea sens: ştiam că dacă aş reuşi să-i fac pe ceilalţi să vadă Natura cum o văd eu, lucrurile s-ar schimba de la sine. Nu credeam că natura umană e de vină, eram convinsă că dragostea pentru Natură e ceva natural şi că nepăsarea e nefirească:
[…]nu-i vreo răutate misterioasă specifică rasei umane. Oamenii culturii tale n-au devenit distrugătorii acestei lumi din cauza vreunei imperfecţiuni incalculabile din om.

— Nu. Acelaşi lucru s-ar fi întâmplat cu orice specie, cel puţin cu orice specie suficient de puternică s-o înfăptuiască.
Trebuia să fie vorba de altceva! Ismael mi-a arătat despre ce.
Cartea a fost castigatoarea premiului Turner Tomorrow Fellowship Award de 500.000 de dolari pentru solutiile creative si pozitive propuse in solutionarea unor probleme globale. Şi asta e partea cea mai frumoasă: după ce m-a ajutat să găsesc răspunsuri la multe întrebări, după ce mi-a întărit părerea despre natura fundamentală a omului, Ishmael vine şi cu soluţii:
— Uite ce faci: învaţă pe o sută de oameni ceea ce te-am învăţat eu pe tine, şi inspiră-i pe fiecare dintre ei să înveţe pe încă o sută. Aşa se face întotdeauna.
— Da, dar... este destul?
Ishmael s-a încruntat.
— Desigur că nu-i destul. Dar dacă începi de oriunde altundeva, atunci chiar că nu există nici o speranţă. N-ai cum să zici "vom schimba felul în care oamenii se comportă cu această lume, dar nu vom schimba felul în care aceştia privesc lumea, sau felul în care privesc intenţiile divine din această lume, sau felul în care aceştia privesc destinul omului." Atâta vreme cât oamenii culturii tale vor fi convinşi că lumea le aparţine şi că destinul lor desemnat de zei este acela de a cuceri şi stăpâni această lume, atunci desigur că vor continua să se comporte aşa cum se tot comportă de zece mii de ani.
Aceştia vor continua să trateze lumea ca şi cum ar fi o proprietate a lor, şi vor continua să-o cucerească de parcă le-ar fi un adversar. Nu poţi schimba aceste lucruri cu legi. Trebuie să schimbi felul în care oamenii gândesc. Şi nu poţi pur şi simplu să scoţi din rădăcini un complex de idei dăunătoare şi să laşi în loc un vid; trebuie să le dai oamenilor ceva la fel de semnificativ ca şi ceea ce au pierdut, ceva care să aibă mai mult sens decât vechea oroare a Omului Suprem, ştergând de pe faţa planetei tot ceea ce nu

serveşte direct sau indirect nevoilor sale.

(Ishmael – Daniel Quinn)




Designed By Blogger Templates