joi, 13 iunie 2013

Son-Rise, educaţia şi efectul Pygmalion


Am rămas cu gândul la Son-Rise. Nu-mi pot scoate din minte cât de bucuroasă a fost mama lui Ruan când a văzut prima privire a copilului îndreptată direct către ea, sau strigătele de bucurie ale familiei atunci când Ruan cere primul lucru… sau când se recunoaşte prima oară în oglindă… sau… of, toate acele momente atât de obişnuite pentru părinţii copiilor normali…


Momente atât de obişnuite şi copii atât de normali încât nimic nu mai pare nici extraordinar, nici motiv de bucurie. Şi, totuşi… uneori se întâmplă ceva, vedem un film, să întâlnim un copil autist sau părintele unui astfel de copil şi ne dăm seama că orice copil sănătos este cu adevărat un motiv de bucurie şi recunoştinţă.
Merge, aleargă, vorbeşte, cere, se uită în oglindă, mănâncă singur, se joacă, face toate acele miracole cotidiene pe care, din păcate, prea adesea noi părinţii le considerăm nu numai ca ceva de la sine înţeles, ci chiar nepotrivite atunci când nu se încadrează în imaginea noastră despre cum “trebuie” să fie şi să se poarte un copil. >>>
Într-un fel, povestea lui Raun este una dintre cele mai fericite ilustrări ale efectului Pygmalion. A confruntării între două perspective, două abordări diferite, una fiind cea a medicilor, care îl etichetaseră deja ca irecuperabil şi cea a părinţilor, care au decis să îl privească (şi trateze) ca pe un copil normal, care din motive necunoscute a decis să se refugieze într-o lume imaginară.

Cred că nu e greu de ghicit care ar fi fost soarta lui Raun dacă ar fi fost instituţionalizat – mai mult ca sigur că dezvoltarea lui ulterioară ar fi confirmat pronosticurile doctorilor. Ajungem astfel la ceea ce a devenit cunoscut astăzi ca “efectul Pygmalion” sau profeţia autoîmplinită.

Efectul, studiat timp de două decenii de Robert Rosenthal, profesor de psihologie la Universitatea California din Riverside, se referă la fenomenul prin care aşteptările şi, implicit, comportamentul faţă de o persoană, un grup de persoane sau un eveniment influenţează în mod clar rezultatul pe care îl obţinem de la aceştia.
Unul din studiile întreprinse de Roberth Rosenthal a constat în aplicarea unui test standard de inteligenţă elevilor dintr-o şcoală. După evaluarea răspunsurilor, profesorilor din şcoala respectivă li s-a înmânat o listă cu câte cinci copii care, conform testelor, promiteau să aibă cea mai bună evoluţie anul următor, deorece aveau un IQ neobişnuit de mare. În realitate, numele copiilor respectiv fusese ales la întâmplare.

Rezultatele testului au fost însă foarte grăitoare: copiii consideraţi ca fiind foarte promiţători au avut evoluţii ce au confirmat predicţiile, chiar dacă rezultatele reale ale testelor indicau că nu există diferenţe seminficative între IQ-ul copiilor aleşi prin tragere la sorţi şi ceilalţi copii din clase.
Rosenthal
și colegii săi au lucrat timp de mai mulţi ani pentru a documenta efectul Pygmalion într-o varietate de contexte. După două decenii de cercetare, nu a existat nicio îndoială că este vorba de un efect real – expectanţele şi prejudecăţile experimentatorului influenţează rezultatele experimentului. Sau, altfel spus, „încotro  priveşti, într-acolo te îndrepţi.”

Care sunt mecanismele care stau la baza acestui efect?
Cercetările au arătat că există patru factori principali:
1) Modul în care acţionăm este înfluenţat de aşteptări: profesorii acţionau mai cald în raport cu elevii faţă de care aveau aşteptări mai înalte. La fel se întâmplă şi în viaţa de zi cu zi, când acţionăm mai binevoitor cu persoanele pe care le catalogăm ca fiind de încredere sau promiţătoare.
2) Comportamentele profesorilor au fost diferite: profesorii dădeau "sprinterilor" mai mult material auxiliar pentru studiu.
3) Oportunităţile de a vorbi în clasă au fost diferite: profesorii ofereau acelor elevi mai multe prilejuri de a da răspunsuri în clasă şi mai mult timp pentru a răspunde la întrebări.
4) Modul în care profesorii evaluau elevii respective a fost diferit: profesorii ofereau mai multă consiliere şi în curajare acestor elevi.

Care au fost factorii cei mai importanţi, în opinia lui Rosenthal?

În timp ce toţi cei patru factori au fost importanţi, spunea Rosenthal, efectele  climatului emoţional şi comportamentul cadrelor didactice au fost cele mai importante. "Profesorii par să-i înveţe mai multe şi cu mai multă căldură pe elevii de la care au aşteptări mai favorabile."
Pe scurt, efectul Pygmalion este în domeniul relaţiilor umane ceea ce este efectul placebo în medicină: o demonstraţie a puterii pe care o are mintea asupra realităţii:
Chiar dacă în realitate nu există niciun principiu activ în pilula pe care un pacient o primeşte, dacă pacientul crede că a primit medicamentul bun şi că acesta funcţionează, el se va vindeca. Ba chiar e posibil să experimenteze şi efecte adverse specifice, la fel cum ar fi avut dacă ar fi luat cu adevarat medicamentul prescris.
La fel, dacă un profesor sau un părinte îşi priveşte elevii sau copiii ca fiind excepţionali, el se va comporta într-un fel cu ei, îar copiii vor simţi modul în care sunt trataţi şi vor reacţiona ca atare.

Însă există şi reversal medaliei: deşi mai puţin mediatizat, în medicină există şi un efect nocebo – credinţele ne pot şi îmbolnăvi.
Şi, la fel, efectul Pygmalion acţionează şi în celălalt sens: dacă profesorii şi părinţii îi percep pe copii ca fiind “răi”, “proşti” – alegeţi ce etichete doriţi – e mai mult ca sigur că se vor comporta diferit faţă de ei, că le vor transmite mesaje nedorite şi că în final vor culege ce vor semăna.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Designed By Blogger Templates