sâmbătă, 30 martie 2013

Ratând esenţialul...



NU mă chemaţi la demonstraţii anti- război, chemaţi-mă la una în favoarea păcii şi am să merg!”(Maica Tereza)

Am citit tot ce au scris până acum bloggerii care au ales să se implice în campania „Copii fără etichete. Multe poveşti, multe reacţii. Unele triste, altele mânioase sau revoltate.
Unele pline de înţelegere, altele mai puţin. >>>
Am citit şi statisticile relevate de studiul lansat de organizaţia Salvaţi Copiii,  privind violenţa asupra copiilor. Ele arată cât se poate de clar că pedeapsa fizică este încă privită ca un mod de educare a copilului, ceva încă acceptat pe scară largă.

Şi mă întreb: pentru cine scriem noi aceste articole? Ce sperăm să obţinem cu ele? Cui scriu eu?
Există părinţi cărora nu le mai pasă. Nu-mi fac iluzii că ceea ce scriu eu, sau Karioka ,sau Lavinia , îi va cutremura într-atât încât să îi transforme în părinţii blânzi şi iubitori la care visează orice copil. Şi există părinţi care nu şi-au „atins” niciodată copii, care îi încurajează constant şi îi fac să se simtă în siguranţă, crescându-i în iubire, toleranţă şi compasiune. Acestora mai degrabă le-aş cere sfaturi decât să le povestesc despre lecţiile copilăriei mele...

Şi atunci, cui scriu eu? Părinţilor, bineînţeles. Părinţilor, dar şi copiilor. În primul rând părinţilor care îşi iubesc copiii şi apelează la pedeapsa fizică „spre binele lor”. Ştiu că mulţi dintre ei sunt convinşi că aşa îi educă. Nu judec şi nu arăt cu degetul.
Nu m-a chemat nimeni să fiu judecătorul omenirii şi, chiar dacă m-ar chema, m-aş lipsi bucuroasă de aşa sarcină...

Ştiu însă că violenţa, de oricare ar fi ea, se propagă generaţie după generaţie, un cerc vicios, a cărui amploare ne face deseori să ne simţim total neputincioşi. Şi mai ştiu că pacea începe cu fiecare dintre noi şi orice gest, oricât de mic, făcut pentru a întrerupe acest cerc e un pas înainte care nu poate fi decât spre vindecare.
Îmi vine în minte ceva citit în „Un pământ nou”, de Eckart Tolle:
Conform învăţăturilor creştine, starea colectivă normală a umanităţii este cea de  „păcat originar.” Cuvântul păcat a fost foarte greşit înţeles şi interpretat. În traducere literală din greaca veche, în care a fost scris Noul Testament, a păcătui înseamnă a rata esenţialul existenţei umane. Înseamnă a trăi fără pricepere, orbeşte şi, din această cauză, a suferi şi a provoca suferinţă.”

Aşadar, pentru tine, mămico care plângi cu capul în mâini, mâhnită că iar ţi-ai ieşit din fire şi ai ţipat iar la puiul tău... Pentru tine, tată obosit, care abia ai ajuns acasă după o zi grea de muncă şi i-ai tras două palme la fund copilului tău pentru că nu şi-a strâns jucăriile, iar acum stai şi te întrebi ce se întâmplă cu tine, cum ai putut să-ţi pierzi atât de tare controlul...
Pentru tine, copil rănit, care ai supravieţuit copilăriei şi acum eşti, poate, pe cale să aduci pe lume propriul tău copil, întrebându-te îngrozit dacă vei fi un bun părinte...
Pentru noi, toţi cei care, prea adesea, uităm esenţialul:
“TATA UITĂ” de W. Livingston Larned

Ascultă-mă, fiule: îţi vorbesc în timp ce dormi cu o mânuţă sub obraz şi cu buclele tale blonde şi umede adunate pe fruntea plină de sudoare.
M-am strecurat singur în camera ta. Acum doar câteva minute, pe când îmi citeam ziarul în biblioteca, am fost înăbuşit de remuşcări. Am venit lângă patul tău cu un profund sentiment al vinei.
Iată la ce mă gândeam fiule: am fost mereu supărat pe tine, te-am certat pe când te îmbrăcai pentru şcoală pentru ca te-ai şters prea repede cu prosopul pe faţă. Te-am condamnat pentru ca nu ţi-ai curaţat pantofii.
Am strigat nervos la tine pentru că ai aruncat pe jos câteva din lucrurile tale. Te-am considerat vinovat şi la micul dejun. Vărsai băutura, înfulecai mâncarea, îţi puneai coatele pe masă. Îţi ungeai pâinea cu prea mult unt. Şi când te-ai dus la joacă şi eu am plecat la slujbă, te-ai întors, mi-ai facut cu mâna şi mi-ai spus: “Pa tati“ iar eu m-am încruntat şi ţi-am răspuns: “Îndreaptă-ţi umerii!”.

Apoi a reînceput totul în aceeaşi după-amiază. Întorcându-mă de la serviciu, te-am spionat, stăteai în genunchi şi te jucai cu biluţele. Şosetele îţi erau găurite. Te-am umilit în faţa prietenilor tăi aducându-te acasă cu forţa. Şosetele costau bani – şi dacă ar fi trebuit să le cumperi, ai fi fost mai atent! Închipuie-ţi fiule, aşa se poartă un tată! Îţi aminteşti, mai târziu, cum eu citeam în bibliotecă, iar tu ai intrat tiptil, cu o umbră de durere în priviri? Când mi-am ridicat ochii din hârtie, enervat din cauza întreruperii, ai şovăit în pragul uşii. “Ce vrei? “ m-am răstit. N-ai spus nimic, dar ai venit în fugă şi te-ai aruncat în braţele mele şi m-ai sărutat, cu mânuţele tale încolăcite în jurul gâtului meu cu atâta dragoste, pe care Dumnezeu însuşi ţi-a dăruit-o şi pe care nici nepăsarea n-o poate ucide. Şi apoi ai plecat, tropăind uşor pe scări.

Ei bine, fiule, câteva clipe mai târziu hârtia mi-a alunecat din mâini şi am fost pătruns de o groază cumplită. Ce făcuse din mine obiceiul. Prostul obicei de a căuta nod în papură, de a certa – asta era răsplata pe care o primeai fiindcă erai băiat. Nu că nu te iubeam, dar ceream prea multe de la anii tăi fragezi. Îmi stabilisem drept criteriu propria-mi vârstă. Şi era atâta bunătate, frumuseţe şi adevăr în sufletul tău. Micuţa ta inimă era la fel de desăvârşită ca zorii ce învăluie triumfător dealurile domoale.

Toate acestea se adunaseră în impulsul tău de moment de a te năpusti să mă săruţi şi să-mi urezi noapte bună. Nimic altceva nu contează în această seară. Am venit la căpătâiul tău pe întuneric şi am îngenunchiat acolo, ruşinat. E o ispăşire palidă, ştiu că n-ai înţelege toate astea dacă ţi le-aş spune când eşti treaz. Dar mâine o să fiu un tătic adevărat! O să-ţi fiu prieten de nădejde, voi suferi cot la cot cu tine şi voi râde când râzi şi tu. O să-mi muşc limba înainte să te cert. O să repet mereu, ca într-un ritual “Nu e decât un puşti – un băieţel şi nimic mai mult!”.
Mi-e teamă că te-am tratat ca pe un bărbat. Şi totuşi fiule, acum că te văd ghemuit şi ostenit în pătuţul tău de copil, îmi dau seama că nu eşti decât un copilaş. Până mai ieri te purta mama în braţe şi îţi odihneai căpşorul pe umărul ei. Ţi-am cerut prea mult, mult prea mult.”


Cerem prea mult de la copiii noştri. Uităm că sunt doar nişte copii şi uităm cum am fost noi la vârsta lor… Vrem să le fie bine, vrem să crească frumos, să ştie să se poarte în societate, să nu ne facă de ruşine, să fie politicoşi, bine crescuţi, să se integreze. Vrem să nu ducă lipsă de nimic, vrem să fie nişte învingători. Vrem să îi pregătim pentru viaţă…
Uităm să iubim. Sau, în orice caz, uităm să ne arătam iubirea.
Şi alegem deseori să facem ceea ce am fost învăţaţi. Pedepsim, ridiculizăm, punem la colţ. La urma-urmei, aşa au făcut şi părinţii noştri şi am ajuns oameni mari, nu? Nu strică nimănui puţină disciplină…

Pe cine minţim? Bunătatea, adevărul, nu necesită justificare. Ori de câte ori pornim litania mentală a justificărilor, putem fi siguri că am greşit. Că drumul pe care am pornit nu ne duce unde dorim. Ne putem repeta la infinit că avem dreptate. Putem chiar să ne convingem de asta…

Dar există undeva o vocem mică care întreabă: “eu ce îmi doresc? Să am dreptate, sau să cresc un copil fericit?” “Dacă am dreptate, de ce mă simt atât de rău?” Şi, mai ales: “Trebuie să existe o altă cale!”

Căci există:

Dacă mi-aş putea creşte copiii din nou…
 de Diana Loomis
Aş arăta cu degetul mai puţin şi l-aş folosi la pictură mai des.
I-aş corecta mai puşin şi m-aş conecta cu ei mai mult.
M-aş uita mai puţin la ceas şi aş privi la ei mai mult.
Mi-ar păsa mai puţin să ştiu şi aş vrea să ştiu mai mult să îmi pese.
Aş face mai multe drumeţii şi aş înalţa mai multe zmee.
N-aş mai face pe serioasa, ci m-aş juca mai serios.
I-aş îmbrăţişa mai des şi i-aş impinge de la spate mai puţin.
Aş fi mai puţin fermă, dar i-aş încuraja mai ferm.
I-aş învăţa mai puţin dragostea pentru putere
şi le-aş spune mai multe despre puterea dragostei.

Şi nu trebuie să ne creştem din nou copiii. Partea bună e că putem începe oricând să schimbăm modul în care ne purtăm cu ei.  Cu cât mai curând, cu atât mai bine!

Tu ce ai schimba la modul in care interacţionezi cu copilul tău?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Designed By Blogger Templates