joi, 21 martie 2013

Profeţiile de la Celestine


Există cărţi, cărţi vii, ce îşi găsesc singure drumul spre cititorii lor, iar Profeţiile de la Celestine face parte dintre ele.
Ca şi Anastasia, Profeţiile de la Celestine a trecut din mâna în mâna, de la un prieten la altul, până când a aparut în câteva librarii mici din America. Apoi,  săptămâni în şir a ocupat locuri de vârf în lista celor mai bine vândute cărţi. A fost tradusă în numeroase limbi şi a stat la baza filmului cu acelaşi nume.  Victor Hugo spunea că nimic nu este mai puternic decât o idee căruia i-a sosit timpul. Şi cred că e valabil şi pentru cărţi.
Puţine cărţi le-am citit ca pe Profeţiile de la Celestine. Nu am descriere mai bună decât că am citit cu inima. Foloseam ochii, dar absorbeam cu inima. >>>
Povestea în sine, partea de acţiune, poate fi privită ca un roman de aventuri tipic, destul de captivant ca atare. Însă dincolo de ceea ce poate fi privit ca o lectură de vacanţă intervin viziunile. Fiecare viziune vorbeşte despre un anumit aspect al vieţii, punând însă lucrurile într-o lumină nouă. Pas cu pas, viziune după vizine, cartea devine un ghid care are puterea sa contureze drumul spre acea nouă conştiinţă despre care vorbeşte şi Anastasia.

În multe viziuni e vorba de lucruri pe care în mare parte le cunoaşteam sau măcar le intuiam. Am mai citit şi altundeva despre ele, chiar dacă doar în treacăt. Pe unele mi le formulasem deja pentru mine, însă nici pe departe atât de sclipitor de clar.
Precum imaginile care se conturează tot mai limpede pe un film supus developării în camera obscură aşa se întâmpla cu înţelegerea pe măsură ce citeam.  Şi nici nu ştiu de câte ori mi-am spus în sinea mea „ştiam eu!”.

Am aflat ce e Teatrul de control şi am înţeles ce roluri au jucat părinţii mei şi ce roluri am învăţat şi aplicat cel mai bine de-a lungul a ceea ce eu numesc acum „viaţa mea anterioară”.  Am ajuns să recunosc relativ uşor modul în care interlocutorul meu îşi asumă un rol sau altul şi să dezvolt strategii personale de a dezamorsa aceste „conflicte rituale” cum le numesc eu. Am înţeles că relaţiile sunt o formă de nutriţie şi că ne hrănim sufleteşte unii pe alţii dacă ne concentrăm pe bunăvoinţă, dar ne sărăcim sufleteşte şi ne vampirizăm energetic atunci intrăm în Teatrul de control, concentrându-ne pe „a avea dreptate”. Am căutat să mă detaşez de rolurile mele şi să mă observ constant, pentru a identifica din timp tendinţa de a intra în acest joc păgubos.

Nu vreau să povestesc cartea. Pentru mine a fost fascinantă. Nu ştiu cum va fi pentru voi. Însă dacă veţi rezona cu ea, vă va deschide o poartă către imaginea unei lumii plină de lumină şi înţeles. Vă doresc să fie aşa.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Designed By Blogger Templates