marți, 26 martie 2013

Limbajul bunăvoinţei



Ieri am văzut din nou Românii frumoşi.  De fapt, în fiecare zi în care am avut nevoie să merg în oraş. Dacă am avut de ales, am ales să merg cu metroul. Să trec pe la ei. De drag.
De data asta, uitându-mă la poze, am început să mă gândesc la Oamenii Frumoşi (români sau nu) pe care am şansa să îi cunosc personal. Şi mi-am dat seama cu bucurie că ştiu destui ca să umplu şi eu o galerie.
29 de portrete, 29 de Români frumoşi înscrişi în campanie… şi cel puţin de două ori pe atâta în lista mea.
E de ajuns să mă simt recunoscătoare. Sunt norocoasă să cunosc atâţia.>>>
Pe unii îi ştiu de multă vreme. Pe alţii, i-am cunoscut în ultimii ani, datorită interesului comun pentru permacultură. Însă cei mai mulţi dintre ei au apărut în viaţa mea datorită Văii Curcubeului.  O parte din ei locuiesc acum acolo, alţii sper să li se alăture în anii care vin.
Multă vreme m-am gândit la comunitate ca la o sămânţă. Am plantat o sămânţă, credeam eu şi acum va începe să crească. Mi-a luat ceva vreme să înţeleg că eu eram sămânţa.
Nu eu creşteam comunitatea (acum mi se pare o dovadă de vanitate ce mă face să zămbesc) ci comunitatea mă creştea pe mine, împlinindu-mă cu fiecare Om Frumos pe care mi-l scotea în cale.

Spunea cineva că „părinţii buni le dau copiilor rădăcini şi aripi. Rădăcini ca să ştie unde le este casa şi aripi ca să zboare în alte părţi unde să arate celorlalţi ce au învăţat.”
Eu cred că ne naştem cu aripi şi rădăcini. Şi dacă părinţii au har, învăţam să le folosim de mici.

Rădăcinile mi le-am simţit întodeauna în jurul gleznelor, căutând nerăbdătoare locul potrivit – acel acasă în care să poată în sfârşit să se afunde. Şi odată găsit, au făcut ceea ce erau menite să facă – s-au înfipt adânc în sol, grăbite să refacă legătura cu mama-pământ si să fie hrănite de ea.

Ce o plantă sădită-ntru-un ghiveci prea mic pentru ea ce-şi ia avânt şi înfloreşte odată mutată-n grădină, aşa a fost mai apoi creşterea mea la Valea Curcubeului. Am crescut, am devenit conştientă de aripi şi mi-am dorit să zbor.

Aş putea vorbi despre ţări sau oraşe, însă aş rata esenţialul. Călătoria mea este Călătoria Inimii. Întâlnesc mereu Oameni Frumoşi. Şi învăţ mereu. Nu învăţ, absorb.

Cum sau ce sunt oamenii ăştia despre care vorbesc atât?
Păi... în primul rând sunt oameni. Adică nu sunt perfecţi şi dacă v-am lăsat vreodată să înţelegeţi asta, îmi cer scuze. Au şi ei calităţile şi defectele lor. De care în mare parte sunt conştienţi ceea ce-i face, cumva şi mai umani şi mai dispuşi către toleranţă.
Momentele petrecute alături de ei îmi aduc aminte de parabola cu vântul şi soarele:

“Vântul şi soarele se certau pe motiv că fiecare dintre ei este mai putemic decât celălalt. Deodată, zărind un călător pe drum, soarele ii spuse vântului: «Cred că am găsit un mijloc prin care să vedem care dintre noi doi are dreptate. Primul care izbuteşte să-l facă pe călător să-şi scoată mantia va fi considerat cel mai puternic. Începe tu!»

Soarele se dădu deoparte, în spatele unui nor, iar vântul începu să sufle cât putu mai tare asupra călătorului. Însă, cu cât vântul suflă mai tare către om, cu atât mai strâns îşi ţinu acesta mantia în jurul trupului. În cele din urmă, cuprins de disperare, vântul renunţă. Apoi, soarele ieşi dintre nori şi-şi trimise din plin razele peste călător, care, găsind în curând că e prea cald pentru a merge astfel pe jos, îşi dezbrăcă mantia.”

Oamenii Frumoşi vorbesc, cât pot ei de bine, limbajul bunăvoinţei. Când îşi dau seama că greşesc, caută să-şi repare greşeala. Pentru că ei ştiu că scopul unei discuţii în contradictoriu nu e victoria, ci progresul.
Unii dintre ei sunt „vorbitori nativi” – s-au născut în familii armonioase şi asta se vede.  Alţii însă l-au învăţat pe parcurs. Aceasta este vestea bună: limbajul bunăvoinţei poate fi învăţat. Este vorba de Comunicarea Nonviolentă.

Comunicarea Nonviolentă este o mină de aur, calea cea mai frumoasă către relaţii umane implinite.  Marshall Rosenberg, autorul conceptului de Comunicare Nonviolenta (CNV) spune ca CNV este un plus de constientizare, ce duce la o comunicare mai autentica, cu mai mult respect pentu sine si pentru umanitatea din celalalt.
Merită să scriu mai multe despre asta. Şi voi scrie.

Limbajul ăsta vreau să învăţ să-l vorbesc şi eu. Mereu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Designed By Blogger Templates