vineri, 22 martie 2013

Copiii fără etichete

se fac Oameni Mari!

Copiii fără etichete este o campanie Salvaţi Copiii cu sprijinul bloggerilor din România.
M-a bucurat iniţiativa lor şi, pentru că îmi doresc ca ea să ajungă la cât mai multă lume am hotărât să o promovez.

***
Generaţia părinţilor mei a fost una din generaţiile pentru care a corecta comportamentul unui copil prin pedepse fizice era încă o metodă general acceptată. Ca şi cum ar fi fost cel  mai firesc lucru din lume,  părinţii foloseau violenţa ca metodă educaţională. Dar nu numai ei, ci şi profesorii. >>>
Copiii fara etichete
Era ceva obişnuit ca părinţii şi profesorii să folosească violenţa, fizică şi verbală, pentru a pedepsi copiii. La şcoală, cele mai folosite pedepse erau loviturile, de exemplu bătaia la palmă cu rigla (uneori cu muchia), etichetările, insultele şi scoaterea în faţa clasei ca exemplu negativ. Şi, datorită statului pe care îl aveau profesorii, nu prea folosea la nimic să te plângi acasă că profesorul te-a pălmuit. Depinde de părinţi, dar pentru mulţi copii răspunsul era „aşa-ţi trebuie, dacă ai fost obraznic!”
Nu ştiu dacă lucrurile stăteau altfel în famiile de intelectuali, unde părinţii aveau de multe ori o mai mare deschidere şi o altă înţelegere asupra vieţii, dar în mediul în care am crescut eu acceptarea violenţei era cvasi-generală.

Însă, ceea ce îmi pare aproape de necrezut acum este faptul că şi noi, copiii, o priveam ca pe ceva aproape... firesc. Nu ne plăcea, dar cumva ajunsesem să credem că aşa trebuie. Dacă am fost răi, trebuia să plătim, nu?
Îmi aduc aminte când am auzit prima oară că bătaia nu este educativă. Mi s-a părut de-a dreptul straniu. Atunci cum să ascultăm?
Cu mintea mea de acum, îmi pare puţin rău pentru copilul care am fost. Mi-ar fi plăcut să ştiu cum este să creşti într-o familie în care ascultarea vine din iubire, nu din frică...

Astfel că nu poate decât să mă bucure campania „Copiii fără etichete”.
Deoarece asta arată o schimbare extraordinară de mentalitate. Cu ani în urmă, dacă ni se spunea că un adult a bătut un copil, ne gândeam că probabil copilul a greşit cu ceva. Acum, când aflăm despre un adult care bate un copil, foarte mulţi dintre noi ştim, fără să mai avem nevoie de alte informaţii, că adultul este cel care greşeşte. Şi sunt deja atâţia oameni care se pun în locul copiilor şi pentru care violenţa nu mai este nici de înţeles, nici acceptabilă. Din ce în ce mai mulţi părinţi încep să se trezească. Pentru că îşi iubesc copiii şi suferă doar la gândul că ar putea vreodată să lovească în minunea care abia şi-a făcut loc în viaţa lor.  E de ajuns să îşi dorească să caute altă cale.

Aşa cum sunt oamenii care au iniţiat această campanie. Pentru că nu au putut înţelege violenţa:

Nici nu știm cum să începem, pentru că este un subiect foarte delicat. Un subiect despre care n-am crezut c-o să-l abordăm vreodată. Și nu pentru că suntem reticenți la astfel de subiecte, ci pentru că n-am crezut că există așa ceva. Este trist, foarte trist. Când ne gândim că zâmbele lor ne fac viața mai frumoasă. Când ne gândim că pentru ei muncim, ei ne dau puterea de a merge mai departe. Cum să bați un copil? Cum să rănești un suflet nevinovat? Cum???

...Nu-mi mai amintesc prea multe despre copilăria mea. E straniu că spun asta, pentru că am crezut că nu voi uita niciodată. Memoria mea era asemeni lacrimilor de chihlimbar: orice închideam în ea nu mai puteam uita, oricât mi-aş fi dorit. Era de ajuns să închid ochii şi puteam revedea o scenă care m-a impresionat, cu mirosuri, senzaţii şi spaime ca şi cum aş fi trăit-o atunci. Era de ajuns să închid ochii şi redevenem din nou fetiţa înfricoşată care făcea tot posibilul să adoarmă înainte ca tatăl ei să se întoarcă acasă, ca să nu fie nevoită să dea ochii cu el. Era de ajuns să văd un om beat ca mi se facă frică şi să simt că-l detest. Nu era nevoie decât de un cuvânt urât ca să simt că îmi dau lacrimile. Şi era nevoie să trăiesc zi de zi cu asta, ca şi cum trecutul căpătase propria lui viaţă şi îmi umbrea fiecare zi.

Îmi amintesc doar că era foarte dureros. Sunt nişte amintiri şterse, parcă aş citi despre viaţa altcuiva. Însă a durat aproape patruzeci de ani până am putut face pace cu mine şi m-a purtat prin nişte văi ale durerii pe care cu greu le pot descrie. Şi poate nu s-ar fi terminat nici acum, dacă în drumul meu spre vindecare nu aş fi ajuns şi la respiraţia holotropică. Ceva s-a vindecat atunci în mine la un nivel atât de profund încât pot privi spre trecutul meu cu detaşare, uimire şi înţelegere.
Cum poate cineva bate şi/sau umili un copil? Cred că putem afla răspunsul privind în trecutul acelui om. Din păcate, eu nu ştiu mai nimic despre tatăl meu. În încercarea lui de a mă „corecta” m-a îndepărtat atât de mult încât am tăiat toate punţile comunicării. Nu ştiu, dar pot să-mi închipui. Toată generaţia lui a fost una greu încercată. Ştiu că el a crescut fără tată. Şi cel puţin măcar din perspectiva asta pot să înţeleg cât de nerecunoscătoare i-am părut eu atunci când l-am respins. El ştia cât de greu e să trăieşti fără tată, iar eu aveam unul şi nu-l doream. Mă întreb oare ce-a fost în sufletul lui? Mânie, durere, frustrare... Oare de câtă violenţă şi de câtă frustrare a avut parte tatăl meu, copil fiind? Acum e prea târziu să mai întreb...
Privind în urmă, la generaţia mea şi la cele de dinaintea mea, văd violenţa  ca pe virus ce se autopropagă. Părinţii noştri au folosit-o „spre binele nostru”. Părinţii lor au folosit-o şi ei. Suntem învăţaţi că e spre binele copilului să îl corectăm. Că el e mic şi nu ştie să facă deosebirea dintre bine şi rău şi că e de datoria noastră să îl menţinem pe drumul cel bun. Nu ne dăm seama că noi înşine am rătăcit de mult cărarea şi poate că ei, copiii, o ştiu mai bine.

Copil fiind, mi-a plăcut să învăţ. La vârsta de trei ani începusem deja să cunosc literele de tipar şi mă străduiam să înţeleg ce scrie în cărţile verişoarei mele. În prima zi de şcoală, cum am ajuns acasă am luat abecedarul şi l-am citit din scoarţă în scoarţă. Nu e de mirare că la şcoală mă plictiseam îngrozitor când eram nevoită să-i ascult pe ceilalţi silabisind. Din nefericire, învăţătoarea mea de atunci era o doamnă bătrână şi rigidă, care avea propriile idei despre cum „trebuie” să fie un copil bun. Şi propriile metode de a corecta o „obrăznicătură” ca mine. Şi bineînţeles că le-a folosit pe toate. Mi-a spus că sunt „brânză bună în burduf de câine”. M-a pus la colţ sau m-a bătut atunci când credea că „întrec măsura”. A chemat părinţii la şcoală...
Iar părinţii s-au alăturat şi ei efortului de a mă „corecta”.

Ce se întâmplă cu un copil când îi dai de înţeles că nu e bun? Nu că greşeşte ci că e greşit­, că ceva e fundamental rău în el? Nu cred că există un singur tip de răspuns. Unii copii se motivează şi luptă pentru a dovedi contrariul. Îşi concetrează atenţia asupra celorlalţi. Ajută dezinteresat, suportă cu stoicism jigniri şi  nedreptăţi. Fac tot ce pot pentru a-şi dovedi lor înşişi şi altora că sunt buni, altruişti, demni de admiraţie  Alţii se închid în ei, se retrag, încearcă să devină invizibili, să nu deranjeze. Îşi pierd dorinţele şi visurile, se şterg pe ei înşişi pentru a fi acceptaţi. Şi mai sunt şi rebelii, cei care-şi spun: „ei bine, dacă sunt aşa cum spuneţi voi, atunci aşa să fie! Vă arăt eu vouă!”

Partea tristă e că părinţii sunt de cele mai multe ori bine intenţionaţi. „Mai bine să mă blesteme acum decât când o fi mare.” „Fierul îl baţi cât e cald şi copilul cât e mic.” „E spre binele lui!” „Scot eu om din tine!”
De fapt, cred că toţi simţim în adâncul nostru că se poate şi altfel. Numai că mulţi nu ştim cum. Mai ales dacă în copilărie am trăit într-o famile disfuncţională. De multe ori copilul ştie că ceea ce se întâmplă nu e drept. Şi îşi promite că niciodată, dar ni-cio-da-tă nu se va purta cu copiii săi aşa cum se poartă părinţii cu el. Este şi acesta un mod de a învăţa... Problema este că ne învaţă ce să nu facem, mai puţin ce să facem. Şi astfel, ajunşi adulţi, copiii răniţi rănesc şi ei la rândul lor. Am învăţat ceva, nu mai facem greşelile părinţilor, dar le facem pe ale noastre. Poate am crescut în lipsuri şi ne-am promis nouă înşine că puiului nostru nu îi va lipsi nimic. Şi ne trezim că muncim din greu ca să îi putem oferi copilului tot ceea ce îşi doreşte, mereu absenţi, fără să realizăm că şi noi creştem un copil care îşi promite în sinea lui că „nu mă voi purta niciodată cu copilul meu aşa cum se poartă părinţii mei cu mine”... E un cerc vicios de care mulţi nici măcar nu îşi dau seama.

Spunea cineva că „De ce?” este cea mai inutilă întrebare din univers. Nu ştiu dacă e chiar aşa. Uneori ajută să te întrebi de ce se întâmplă un lucru, cum e posibil aşa ceva. Însă identificarea cauzelor e o doar o parte a procesului, începutul transformării.  
Pentru restul procesului, întrebările încep cu  Cum?” şi „Ce?”.

Cum să îndreptăm lucrurile? Ce putem face în legătură cu asta?

Primul pas este, bineînţeles, conştientizarea. Un pas pe care, din fericire, deja îl fac din ce în ce mai mulţi. Mai departe?

Mai departe sunt mai mulţi paşi, mai multe posibilităţi.
Implicaţi-vă:
Există organizaţii ca Salvaţi Copiii, pentru copiii care au nevoie să fie cu adevărat salvaţi de proprii lor părinţi. Putem să ne implicăm voluntar sau putem ajuta financiar prin donaţii sau prin îndreptarea a 2% din impozit către aceste organizaţii. 

Învăţaţi să comunicaţi nonviolent:
Alte organizaţii promovează Educaţia şi Comunicarea Nonviolentă. Putem învăţa să comunicăm non-violent atât în familie cât şi în afara familiei. Nu subestimaţi niciodată puterea vindecătoare a cuvântului potrivit!

Promovaţi această campanie. 
Dacă aveţi un blog, puteţi afişa unul din bannerele campaniei. Informaţi-vă prietenii prin mail. Conştientizarea este primul pas. Şi încă unul foarte important. Atât timp cât nu suntem conştienţi de existenţa unei probleme, nu putem căuta nici o cale de rezolvare.

Personal, mai pledez pentru un gest aparent minor, cu consecinţe minunate, de a cărui eficacitate vă veţi convinge doar încercând: închideţi televizorul. Definitiv.
Sau măcar pentru o perioadă. Faceţi o cură de dezintoxicare de televizor. Măcar câteva săptămâni. În loc să vă dăruiţi timpul liber şi aşa puţin televizorului, luaţi o carte sau ieşiţi în parc cu copiii. Petreceţi mai mult timp cu ei. Dacă vreţi să vreţi să vedeţi un film, ieşiţi în oraş împreună. După o lună (cel puţin) dacă noul ritm de viaţă nu v-a cucerit deja, deschideţi televizorul şi urmăriţi-l ca încercând să vă puneţi în locul copilului dumneavoastră… sau al oricărui copil. Închipuiţi-vă că sunteţi un copil de 8 ani, sau poate chiar mai mic. Şi uitaţi-vă cu atenţie la doamna frumos fardată care vă povesteşte cine cu cine s-a mai certat, ce jaf a mai avut loc sau ce copil a fost molestat. Cum şi ce impresie îşi face copilul despre lumea în care trăieşte? Schimbaţi canalul pe un post de desene animate aşa-zis pentru copii. Cum vorbeşte luptătorul-robot care tocmai a fost programat de un psihopat să detoneze o bombă atomică?  V-ar plăcea ca micuţul dumneavoastră să vorbească aşa? Şi nu în ultimul rând, ce înţelege el despre violenţă când „eroul pozitiv” rezolvă situaţia făcându-l bucăţi pe agresor?
Va învăţa că violenţa este acceptabilă şi că poate fi folosită pentru rezolvarea problemelor.

Daţi un exemplu bun.
În cartea sa, Comunicarea nonviolentă – un limbaj al vieţii, Marshall Rosenberg povesteşte cum un director de şcoală discuta cu autorul despre problemele şcolii. La un moment dat, privind prin geamul cabinetului său, a văzut cum pe terenul de sport un băiat mai mare îl lovea pe unul mai mic. Şi-a cerut scuze, a coborât val-vârtej în curte şi l-a urechiat pe agresor. După câteva momente, s-a întors la Marshall şi i-a spus satisfăcut:
-         Cred că l-am învăţat minte să se mai poarte astfel!
-         Nu cred, a răspuns autorul. Cred că ceea ce tocmai l-ai învăţat a fost să nu se mai poarte astfel atunci când e cineva prin preajmă.


Copiii învaţă ceea ce trăiesc
Dacă trăiesc în critică şi cicăleală,
copiii învaţă să condamne.

Dacă trăiesc în ostilitate,
copiii învaţă să fie agresivi.

Dacă trăiesc în teamă,
copiii învaţă să le fie frică.

Dacă trăiesc înconjuraţi de milă,
copiii învaţă autocompatimirea.

Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol,
copiii învaţă sa fie timizi.

Daca traiesc in gelozie,
copiii învaţă să simtă invidia.

Dacă traiesc în ruşine,
copiii învaţă să se simtă vinovaţi.

Dacă trăiesc în încurajare,
copiii învaţă să fie încrezători.

Dacă trăiesc în toleranţă,
copiii învaţă răbdarea.

Daca trăiesc în apreciere,
copiii învaţă preţuirea.

Dacă trăiesc în acceptare,
copiii învaţă să iubească.

Dacă trăiesc în aprobare,
copiii învaţă să se placă pe sine.

Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere,
copiii învaţă că este bine să ai un ţel.

Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi,
copiii învaţă generozitatea.

Dacă trăiesc în onestitate,
copiii învaţă respectul pentru adevăr.

Dacă trăiesc în corectitudine,
copiii invaţă să fie drepţi.

Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie,
copiii învaţă respectul.

Dacă trăiesc în siguranţă,
copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi.

Dacă trăiesc în prietenie,
copiii învaţă că e placut să trăieşti pe lume.

Dorothy Law Nolte, 1954

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Designed By Blogger Templates