joi, 21 februarie 2013

Respiraţia holotropică



Astăzi se împlinesc trei săptămâni de când am ajuns în Franţa. Încă de la plecarea de la Valea Curcubeului îmi propusesem să ţin un jurnal de călătorie. Între timp, în mine a început să se formeze tot mai clar imaginea unei înfloriri interioare. Ca urmare, s-a născut ideea acestui Jurnal de înflorire.
Totuşi, oricât aş vrea să scriu despre Franţa, simt că mai întâi e necesar să vorbesc despre ceva foarte important pentru mine şi anume despre Respiraţia holotropică:
Respiratia Holotropică sau Respiraţia de Foc, cum o numeau cei vechi este un mod eficient de a accesa stari de constiinta extinsa. Ea fost pusa la punct in forma in care exista astazi de catre psihiatrul american de origine ceha Stanislav Grof, unul dintre fondatorii psihologiei transpersonale. Dealtfel, respiratia holotropica s-ar putea spune ca este tehnica ce a stat la baza tuturor cercetarilor in psihologia transpersonala, dupa ce studiile cu substante psihedelice precum LSD au fost sistate, cel putin oficial. >>>


Respiratia Holotropica in sine este o respiratie accelerata combinata cu muzica sugestiva, in asa fel incat sa conduca subiectul la un nivel calitativ diferit al constiintei. Aceasta calitate diferita a constiintei face posibila intrarea in conexiune nu numai cu niveluri neobisnuite a ceea ce consideram ”propria noastra constiinta”, ci cu niveluri universale ale acesteia. Astfel, metoda respiratiei holotropice este un instrument extraordinar de auto-explorare ale carui atribute vindecatoare izvorasc din reconectarea noastra la sursele fiintei. Este deasemenea un mijloc de investigare a Constiintei in ansamblu, caci respiratia holotropica ne conduce intr-un spatiu in care realitatea isi reveleaza esenta ultima, cea despre care vorbesc toti misticii lumii, din toate traditiile spirituale. Din acest punct de vedere, practica respiratiei holotropice poate fi privita ca o cale spirituala si de auto-dezvoltare.

Textual, ”holotropic” provine din limba greaca si inseamna ”indreptare catre intreg”. Este vorba despre intregirea propriei noastre constiinte, despre recuperarea calitatii sale universale, despre integrarea unor aspecte ale sale de care, in mod normal, nu suntem constienti.

Rădăcini

În multe traditii spirituale exista tehnici de respiratie  folosite pentru a intra in stari de constiinta extinsa. Acest tip de tehnica, sau de ”tehnologie a sacrului” – cum numeste Mircea Eliade procedeele de activare a nivelurilor constiintei extinse – poate fi regasita sub diverse forme in traditii de pe tot cuprinsul planetei: in traditiile samanice siberiene, in tehnicile antice chinezesti, in meditatile yogine, in ritualurile indienilor nativi nord –americani, in culturile precolumbiene ale Americii de Sud, in insulele Pacificului si in traditiile africane. Practic in toate exista tehnici de respiratie folosite pentru accesul la o constiinta non-ordinara. Respiratia si legatura ei cu energia universala face parte din cunostiintele ancestrale care au traversat istoria umanităţii.
 Text preluat de pe site-ul www.calatoriainimii.net .

Ce legătură este între înflorire şi respiraţia holotropică?  
Am să vă răspund povestindu-vă despre trandafirul meu preferat. Acum trei ani, pe când încă mai locuiam în oraş, am pus în curtea mică pe care o aveam atunci mai mulţi butaşi de trandafiri. Erau doar nişte crenguţe firave, puse direct în pământul nu prea fertil, dar s-au încăpăţânat şi au prins rădăcini, şi-au crescut nişte crenguţe timide şi au făcut chiar şi flori. Unul dintre ei, cel mai drag mie, avea o singură crenguţă, la care îşi creştea sârguincios un singur bobocel. Pe zi ce trece, bobocul respectiv devenea din ce în ce mai mare, mai lung, mai puternic. La început, nu-i vedeam decât sepalele verzi, apoi  acestea au lăsat să se vadă prima petală, de un roşu intens, sângeriu. Îmi era atât de drag de el, încât în fiecare zi mă opream şi îl admiram în tăcere. Şi părea că trandafirul ştie că e admirat. Zi de zi, bobocelul lui devenea din ce în ce ma impresionant, aproape neverosimil de mare pentru plăntuţa plăpândă care-l găzduia. 
Abia aşteptam să se deschidă. Şi apoi, au venit câteva zile foate reci. O săptămână, dacă nu şi  mai mult, bobocul meu de trandafir s-a oprit de tot. N-a mai crescut, n-a mai desfăcut nicio petală, nimic. Treceam zilnic pe la el, îl priveam, nimic, nicio schimbare. Era atât de frumos, atât de aproape de a fi floare, dar el nu mai făcea nimic, doar aştepta. Şi cu el, aşteptam şi eu.
Până când, într-o dimineaţă, norii au fugit cine ştie unde şi soarele şi-a reintrat în drepturi. În ziua aia, în doar câteva ore, bobocul meu s-a transformat în cea mai frumoasă floare posibilă, mare cât o farfurie, de-un roşu adânc, parfumată, minunată...

Ca şi trandafirul meu, am petrecut destul timp ca boboc. Şi cine ştie cât timp aş mai fi petrecut asfel. A fost nevoie doar de o singură experienţă de respiraţie holotropică, ca să se deschidă o breşă în stratul de nori ce părea că acoperă totul în jurul meu. A fost începutul înfloririi.

Pentru mine, prima întâlnire cu respiraţia holotropică (la Oradea, în septembrie) a fost cu adevărat a doua mea naştere. Evenimentul care a împărţit întreaga mea viaţă în două: înainte şi după Călătorie. Înainte de Oradea şi după.
Din "viaţa anterioară" mi-au rămas nişte amintiri ale unei fiinţe ce acum îmi e aproape străină, o variantă a mea obosită şi descurajată, trăind în trecut, prizonieră a propriei minţi.

După Oradea am mai participat şi la alte work-shop-uri – la Cluj, la Bucureşti, la Iaşi…apoi din nou Bucureşti.
Ceea ce se întâmplă în aceste workshop-uri este greu, dacă nu imposibil de transpus în cuvinte, mai ales că ele variază atât de la om la om cât şi pentru fiecare călătorie  în parte.
Oricum, experienţa mea directă a fost că orice s-ar întâmpla, oricare ar fi aspectul pe care îl capătă starea de conştienţă extinsă la care accedem, dureros sau nu, este extrem de benefic. Astfel, am căpătat o încredere absolută în Vindecătorul meu Interior. De fiecare dată ştie unde e nevoie să intervină şi ce să facă. Iar rezultatele sunt pe măsură.


Acum mă uit în oglindă şi mă bucur de ceea ce văd. Văd chipul meu radiind linişte. Şi zâmbesc. Zâmbetul meu, cel pe care mi-l întoace oglinda nu este decât o reflecţie a zâmbetului meu interior.
M-am schimbat mult de la Oradea.  Chiar şi fizic. Acum mă simt (şi mă văd) frumoasă. Dar cea mai uimitoare schimbare este cea a minţii mele. Asta nu e vizibilă din exterior, dar eu o simt şi e minunat. Pot să îmi canalizez mult mai bine gândurile, pot să-mi modific mult mai uşor punctul de interes, pot să aleg ce gândesc şi, mai important, pot să aleg cum mă simt. Chiar dacă uneori mai am momente în care mă confrunt cu gânduri vechi, ştiu că sunt doar gânduri şi nu mai au aceeşi putere asupra mea. 

Uneori mă surprind mirându-mă. Adică... e atâta linişte în gândurile mele încât nici mie nu-mi vine să cred.
Şi vine un gând  mic care-mi spune: "Doamne, ce e cu mine? E adevărat că acum sunt bine, dar asta e acum. Cât o să dureze? Ce-o să fie  mai târziu?.. N-ar trebui să fiu  mai îngrijorată?" Dar odată ajunsă în punctul ăsta, mă bufneşte râsul.

Vorba celui mai bun prieten al meu: e ca şi cum aş sări în piscină de pe cea mai înaltă trambulină şi, odată ajunsă pe la jumătatea distanţei, aş începe să mă întreb: "n-ar trebui să fiu mai îngrijorată?"

Aşa că am lasat-o baltă cu îngrijorarea. De două mii de ani ni se predică să nu ne îngrijorăm - „Nu vă îngrijoraţi, dar, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.” 
Asta înseamnă „a trăi în prezent. Ceea ce şi fac. 

Dacă aş fi putut ajunge aici fără respiraţia holotropică? Nu ştiu, mă îndoiesc. Am citit undeva că dacă aduci un om în stare de hipnoză şi îi spui că paharul cu apă din faţa lui cântăreşte 200 de kg, apoi îi ceri să îl ridice, nu reuşeşte. Un studiu a arătat că, odată ce persoana hipnotizată crede că paharul respectiv nu poate fi ridicat, va acţiona în aşa fel încât eforturile sale să fie zadarnice. Electrozii plasaţi pe braţul subiectului au arătat că o parte din muşchi se încordau pentru a ridica paharul respectiv, iar alţi muşchi, depuneau un efort contrar,  încordându-se pentru a anula efortul depus de primii.
Asemănător persoanei hipnotizate, care în stare trează este perfect capabilă să ridice paharul cu apă, şi Vindecătorul nostru Interior este perfect capabil să-şi facă treaba fără ajutor. Totuşi, după ani întregi de hipnoză socială şi autohipnoză, am pierdut legătură cu Sinele nostru. Eu mă bucur că am avut ocazia să trăiesc aceaste experienţe.

Le mulţumesc tuturor celor ce m-au ajutat, prietenilor care m-au îndrumat către această experienţă şi în special Elenei Francisc şi lui Horia Turcanu.

Ana

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Designed By Blogger Templates