joi, 28 februarie 2013

Conceptul (de) continuum



Nu, nu trişez, am pus cartea asta în valiză şi nu o dată, de mai multe ori. Am avut-o cu mine când m-am mutat în Valea Curcubelui şi am luat-o cu mine şi la Oradea. O am cu mine şi acum, chiar dacă e doar în format pdf., şi „valiza” e doar un folder, etichetat frumos „cărţi de căpătâi”.

Este o carte excepţională, scrisă de o femeie excepţională - Jean Liedloff. Cartea a făcut senzaţie în anii 70, când a fost publicată pentru prima oară şi a stat la baza ideii de “attachment parenting”, promovat apoi de către cunoscutul pediatru american William Sears.

Ce are atât de extraordinar cartea asta?  E şi ea tot o carte-cutremur, dar pe asta am curajul să o recomand fără reţineri, pentru transformarea pe care o aduce în viaţa părinţilor care o citesc şi pun în practică ceea ce citesc. Şi, bineînţeles, pentru efectul pe care-l are această transformare asupra copiilor crescuţi astfel. >>>  

Nu mi-a făcut plăcere să o citesc. M-a făcut să îmi dau seama de multele greşeli pe care le-am făcut ca părinte şi, mai rău, m-a făcut să îmi dau seama de câte ori mi-am nesocotit instinctele, făcând lucruri recomandate de alţii, fie doctori sau asistente sau chiar mame mai în vârstă, cu mai mulţi copii. E dureros când îţi dai seama că ai greşit, dar să ajungi să-ţi spui „ştiam eu” şi apoi să te mai întrebi şi de ce n-ai făcut cum ştiai… parcă e şi mai dureros. Până la urmă, dacă tot e să facem greşeli, măcar să le facem pe ale noastre, nu pe ale altora…

Sunt nişte idei în carte care vin în total dezacord cu ideile preconcepute despre copii şi creştere lor:
Copiii nu sunt nişte neştiutori, ei vin pe lume cu aşteptări

În timpul petrecut în pântec, micuţei fiinţe umane încă i se permite să urmeze linia  directă strămoşească a stadiilor de dezvoltare, de la vietăţi unicelulare la amfibii şi la  “Homo sapiens” gata de naştere,  fără să i se prea întâmple  evenimente  pentru care  experienţa strămoşilor în pântec să nu o fi pregătit. Este hrănit, ţinut la cald şi legănat  cam la fel cum era un vânător-culegător în stadiul de embrion. Sunetele pe care le aude  nu sunt foarte diferite decât dacă nu cumva mama sa locuieşte pe o pistă de zboruri  supersonice, merge la discoteci cu mulţi decibeli sau conduce un camion. Îi aude bătaia inimii, vocea, precum şi vocile altor oameni şi animale. Aude sunetele sistemului ei  digestiv, sforăitul, râsul, cântatul, tuşitul şi aşa mai departe şi este netulburat pentru ca  adaptarea lui le-a luat în considerare timp de milioane de ani, cât strămoşii lui au auzit  sunete  similare,   la   fel   de   tari,   le   fel   de   bruşte.   Datorită   experienţei   lor,   el   aşteaptă  sunetele, legănările şi mişcările bruşte; ele fac parte din experienţa de care are nevoie  pentru împlinirea dezvoltării sale prenatale.
         La   naştere,   bebeluşul   s-a   dezvoltat   deja   sufficient   în   celula   sa   de   maximă  securitate pentru a ieşi şi a-şi continua viaţa în lumea exterioară, enormă şi mai lipsită de  adăpost. Şocul este absorbit în parte de către mecanisme ca gamma-globulină ridicată  drept protecţie faţă de infecţii, care scade suficient de încet ca nou-născutul să aibă timp  să dezvolte imunitate, parţiala lipsă de vedere, care cedează treptat locul vederii complete  mult după ce şocul naşterii a trecut şi un program de dezvoltare care se îmbină în multe  aspecte  ale  formării  lui,  aspecte  ca: reflexele,  sistemul  circulator,  auzul,  program se  împlineşte înainte de naştere şi după aceea, zile, săptămâni sau luni la rând, inclusiv 
intrarea în scenă pas-cu-pas a funcţionării părţilor creierului.
         La momentul naşterii efectiv are loc schimbarea radicală a condiţiilor de mediu  din ud în uscat, temperatura mai scăzută, sunete brusc ne-estompate, intrarea în funcţiune  a abilităţii proprii bebeluşului de a respire, de a-şi obţine necesarul de oxigen, precum şi  schimbarea poziţiei de la cu capul în jos la orizontală sau cu capul desupra corpului. Dar  bebeluşul nou-născut poate suporta aceasta precum şi toate celelalte senzaţii ale naşterii  naturale cu un calm uimitor.
         Propria lui voce nu-l surprinde, căci era în capul lui, foarte clară şi nemaiauzită,  fiindcă fusese auzită de informatorii din carnea sa, de făuritorii capacităţii sale de a se  teme şi de a distinge înspăimântătorul de normal. Când predecesorii săi au dezvoltat o  voce, au dezvoltat şi o reţea de abilităţi stabilizatoare cu rol să-i tempereze aventurarea în  ceea ce era atunci continuum-l speciei lor. Pe măsură ce vocea evolua împreună cu  întreaga evoluţie a speciei de la o formă la alta şi prelua diferite modulaţii pentru a se potrivi organismului din ce în ce mai evoluat, s-au dezvoltat mai multe mijloace pentru a  o ţine în echilibru cu sinele şi cu societatea în care urma să fie folosită. Urechile erau acordate la ea, reflexele erau acordate la ea şi aşteptările bebeluşului includeau sunetul ei  printre “surprizele” primelor experienţe din afara pântecelui.
         În primele momente după naştere, nou-născutul se află într-o stare de conştienţă  care   e   toată   simţuri;   nu   are   capacitate   de   gândire,   în   sens   de   raţionare,   memorie  conştientă, reflexive sau judecată. Poate, decât conşient e mai bine să-i spunem simţitor. 
Adormit el este conştient de starea lui de bine, cumva la fel cum un adult care doarme cu  cineva şi este conştient de prezenţa sau absenţa persoanei. Treaz, este mult mai conştient  de starea lui, dar într-o manieră care la adult s-ar numai subliminală. În orice stare s-ar  afla,   el  este  mult  mai   vulnerabil   la  starea  lui  decât   adultul,  fiindcă  el  nu  are  reper  precedent cu care să-şi coreleze impresiile.
         Lipsa unui simţ al trecerii timpului nu este deloc un dezavantaj pentru un bebeluş  aflat în burtică sau în braţe; el pur şi simplu se simte bine, dar pentru un nou-născut care  nu se află în braţe, neputinţa de a diminua orice parte a suferinţei lui prin speranţă (care  se bazează pe un simţ al timpului) este, poate, cel mai crud aspect al chinului. Aşadar,  plânsul lui, nu poate nici măcar conţine speranţă, deşi acţionează ca un semnal care cere  alinare.  
[…]
La naştere, aşadar, apar şocuri care nu şochează sau pentru că sunt aşteptate (şi li 
s-ar simţi lipsa) sau pentru că nu se întâmplă toate deodată. Naşterea nu poate fi privită  corect drept sfârşitul unei linii de producţie al bebeluşului, pentru că unele parţi sunt finisate încă din burtică, în timp ce altele nu vor fi operaţionale decât mult mai târziu. 
După şirul de aşteptări împlinite în burtică, nou-născutul se aşteaptă, sau, mai bine zis,  este sigur că şi următoarele cerinţe vor fi îndeplinite.
     Of, Doamne… ar trebui să vă “citez” toată cartea pentru că nu pot pot alege ce m-a impresionat mai mult. Pentru mine, cartea asta este cutremurătoare. Am plans când am citit-o, am plans după ce am citit-o.
Îmi pare rău doar că nu am citit-o înainte de a naşte. Sau măcar la câteva luni după… sau chiar un an… Şi nici nu pot să spun cât mi-ar fi plăcut ca mama mea să o fi putut citi atunci, când a apărut. Şi nu numai mama mea, orice mamă care, de la apariţia cărţii, şi-a făcut vreodată griji întrebându-se “sunt eu o mamă bună?”

N-am să mai citez din carte, am să expun pe scurt doar câteva din lucrurile care m-au impresionat citind cartea.

Purtaţi bebeluşii lângă corp, fără teamă de răsfăţ!
Bebeluşii purtaţi lângă corpul mamei primesc constant atenţie. În culturile în care mama îşi poartă copilul cu ea, copilul se obişnuieşte să fie mereu înconjurat de adulţi, primind atenţia acestora, o mângâiere, un gest prietenos, o privire, un surâs, fără însă să fie în centrul atenţiei. Copiii au nevoie de atenţie, cu toţii ştim asta. Dacă o primesc constant, nevoia lor e satisfăcută pe măsură ce apare. Copiii învaţă că există o mulţime de moduri în care adulţii şi copiii din jurul lor le acordă atenţie şi asta îi face să se simtă apreciaţi, siguri pe ei, încrezători. Se simt bine şi nu au nevoie să plângă.
Dacă însă copiii sunt nevoiţi să plângă, nu numai că vor învaţa că dacă plâng primesc atenţia mamei, dar vor învăţa şi că dacă plâng obţin toată atenţia ei. Şi, în scurt timp, acesta va fi singurul tip de atenţie care îi va satisface.

Dacă bebeluşii nu înţeleg, nu înseamnă că nu e important!
Pe baza primelor experienţe, din primii ani de viaţă, copiii decid cum e lumea lor.
Albert Einstein a spus cândva: "cea mai importanta decizie pe care o vei lua este de a te hotari odata pentru totdeauna daca traiesti intr-un univers care te sustine, care te sprijina si este prietenos, ori daca traiesti intr-un univers care este ostil si nu te sustine." Majoritatea copiilor iau această hotărâre în primiii ani de viaţă. Este o alegere inconştientă, bazată pe experienţele din aceşti ani, foarte vulnerabili. Şi, dacă nu intervine o experienţă majoră care să le schimbe credinţele cele mai profunde, vor trăi toată viaţa în cadrul unei existenţe construită în jurul acestei hotărâri.

Ar mai fi multe de spus, dar am început să scriu despre carte şi m-am trezit că o recitesc. N-am să mai scriu altceva. Doar voi da două link-uri.

Conceptul continuum, o revelaţie personală
Conceptul continuum, o revelaţie personală
Conceptul continuum, o revelaţie personală
Conceptul continuum, o revelaţie personală - aici puteţi citi impresia unei mămici despre Conceptul de continuum.
Şi de aici puteţi cumpăra cartea. Ştiu că se găseşte şi pe net, dar e carte care merită cumpărată. Nu costă mult şi este o investiţie bună. Şi o puteţi şi dărui mai târziu unei viitoare mămici. Iar editura care a publicat-o merită şi ea recompensată măcar pentru faptul că a ales acest titlu. Visez la o Fundaţie pentru mame care să ofere Conceptul de continuum fiecăreia dintre ele. Dacă ar fi după mine, aş distribui cartea asta prin cabinetele tuturor doctorilor de familie, odată cu prima trimitere la ecografie!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Designed By Blogger Templates