marți, 26 februarie 2013

Cele mai bune lucruri lucruri din viaţă



... nu sunt de fapt lucruri.

Mâine se fac patru săptămâni de când am ajuns la Lyon. De fapt,  nu stau chiar în Lyon ci într-un orăşel aflat la aproximativ o jumătate de oră de mers cu autobuzul - Equilly. Este un orăşel  mic  şi foarte cochet. Ce m-a impresionat foarte mult aici sunt copacii. Sunt foarte mulţi brazi, pini, stejari, arţari şi mulţi cedri.
>>>
Cedrii albaştri sunt superbi. La fel şi cedrii libanezi, cu alura lor specifică, aplecaţi puţin către pământ şi răsfirându-şi larg ramurile într-o cupolă vegetale graţioasă şi protectivă totodată. Mulţi dintre cedrii albaştri sunt atât de groşi încât nici cinci oameni nu ar  fi în stare să le cuprindă trunchiurile la bază. Şi sunt înalţi, foarte înalţi, uneori chiar şi 15 de metri înalţime, poate chiar şi mai mult. Şi, slavă Domnului, aici n-am văzut niciun copac cubic, ca la Paris!
Lucru foarte important pentru mine, aici sunt foarte multe case. Case construite direct pe pământ, cu grădină şi copaci în curte. Uneori e atât de linişte că parcă aş fi în Valea Curcubeului.  Dacă m-aş hotărî vreodată să locuiesc în vreun oraş, într-un orăşel ca asta mi-ar plăcea să locuiesc (cu o grădină cât se poate de mare, bineînţeles).

Îmi place să merg pe jos şi să mă uit la case. Şi la oameni. Uneori, mă trezesc zâmbind. Franţa e binecuvântată cu o climă mai blândă decât a noastră. Iasomia de iarnă, plină de flori, e la ea acasă în multe grădini. Primulele au înflorit deja, la fel şi brânduşele. Şi pământul e plin de vârfurile nerăbdătoare ale frunzelor de lalele. Doar ghiocei nu am văzut... Îmi închipui că e o splendoare să vezi toate astea în aprilie! Şi îmi e de ajuns să-mi închipui atâta frumuseţe ca să simt că mă bucur deja.

Tot ce simt acum, toată liniştea asta a putut să iasă la iveală doar după experienţa de la Oradea. Atunci a fost ca şi cum s-a produs o fisură în vălulul Mayei şi am putut vedea ceva mai mult. „A vedea” nu e termenul potrivit. Poate mai degrabă „a conştientiza”, deşi nici acesta nu exprimă totul.  Nu doar eu am putut privi o părticică din Adevărul de dincolo de văl... ci şi acel Adevăr s-a putut revărsa în mine.  Şi m-a schimbat. Modul în care văd lumea s-a schimbat. Modul în care mă văd pe mine. Priorităţile mele. A face a lăsat mult, mult mai mult loc pentru a fi. M-am schimbat.

Am eu o teorie că tot ceea ce este în afară este reflexia interiorului nostru şi că pe măsură ce ne schimbăm interior, aceste schimbări se vor reflecta şi în lumea fizică, lumea pe care  ne-am obişnuit să o numim “reală” ca şi cum ar fi singura realitate. Întâlnesc din ce în ce mai mulţi oameni care se află în acest proces de transformare, de trezire. E un proces individual şi colectiv totodată. Oamenii care îl parcurg acum la modul individual sunt un fel de precursori. Ca un fel de catalizatori într-o reacţie chimico-spirituală globală. O reacţie în lanţ.  Pe măsură ce se trezesc, iniţiază acest proces şi în cei din jurul lor.  Şi va veni un moment în care numărul lor va atinge “masa critică”. Atunci schimbarea va fi totală, adică toată omenirea se va transforma. Şi, odată cu omenirea, şi Pământul. Pentru mine, asta înseamnă cuvintele din biblie „Am văzut un cer nou şi un pământ nou - pentru că primul cer şi primul pământ nu mai erau ” – o schimbare radicală a lumii fizice, odată cu schimbarea Conştiinţei Colective. Îmi imaginez că atunci vom putea sta în faţa celei mai mari gropi de gunoi din lume (care, de fapt nu e o groapă ci o „insulă” de plastic în Pacific, iar aceasta va disparea instantaneu. Acum ai putea privi la tonele de plastic – reflecţie a „gunoaielor” pe care le strângem cu sârguinţă în interiorul nostru – iar în momentul următor ai putea privi la jocul delfinilor...

Cumva ironic, deasupra biroului unde scriu acum este un tablou, de fapt un poster înrămat, cu... sticle de Coca Cola.  Aşa că uneori mă distrez uitându-mă la cele patru sticle de Coca Cola de deasupra biroului şi inchipuindu-mi că mâine voi privi la tablou şi voi vedea un lan de floarea soarelui. Sau un peisaj de munte. Sau o cascadă... În fiecare zi îmi închipui altceva.  E pur şi simplu un exerciţiu de bunăstare sufletească, un fel de meditaţie. Şi funcţionează. :)

Dar cel  mai mare efect asupra stării mele de spirit îl are amintirea celei de-a două experienţe holotropice, din noiembrie anul trecut,  de la Iaşi. A fost ceva de neuitat. Am intrat imediat în starea de conştienţă extinsă iar ceea ce am experimentat a fost un râs... cosmic. Am râs atunci cum n-am mai râs niciodată în viaţa mea.  Râsul meu se ridica spre cer şi cobora înapoi peste mine ca o ploaie aurie... lumină, căldură şi bucurie. 
De atunci, râsul a rămas permanent undeva în mine. Iar uneori răzbate din nou la suprafaţă şi atunci simt că pot râde împreună cu toată Creaţia. Am ajuns la o stare interioară de bine.
Credincioşii sufiţi fac foarte bine deosebirea dintre stări şi staţii. Stare este ceva la care ajungi mai mult sau mai puţin întâmplător. Staţie este o „stare cronicizată”, este ceva la care poţi accede oricând şi unde poţi zăbovi oricât îţi doreşti.  Dacă îmi doresc ceva din tot sufletul, este să transform această stare într-o staţie. Şi ca această stare să devină contagioasă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Designed By Blogger Templates